EDITORIAL Aurel STANCU, 13 aprilie 2023
Fiecare dintre noi avem o viziune individuală, unică asupra lumii. Un caleidoscop de sentimente, imagini, experiențe, impresii. Și atunci când împărtășim o trăire comună, un gând și o voință aidoma, indivizii o percep și o înțeleg în mod diferit. Diferențele nu sunt clare și nu trebuie să fie radicale cum sunt cele dintre teiști și atei. Întotdeauna oamenii împărtășesc informații pe care le recunosc la fel dar, la o analiză mai atentă, percepțiile lor diferă net în privința detaliilor.
Cea mai lungă dezbatere a lumii este cea privitoare la Dumnezeu. Unii cred necondiționat în existența lui, alții nu cred sub nicio formă, alții admit că este o ipoteză. Sf. Toma d ‘Aquino teolog, filosof, profesor universitar, scriitor, vorbea latina și italiana, unul dintre părinții bisericii, născut în 1225, decedat în 7 martie 1274 care a trăit doar 49 de ani a emis la un moment dat o idee genială ”Dumnezeu este o întrebare, nu răspunsul!”. Marea operă filosofică și religioasă a Sf. Toma d ‘Aquino a încetat să mai fie scrisă după o revelație uluitoare în biserică. Întrebat de ce nu a mai scris nimic, a răspuns: ”Mi se pare că tot ce am creat până acum sunt paie!” Straniu răspuns. De fapt, marele gânditor ne-a transmis cu 800 de ani în urmă că tot ce construiește omul cu gândul sau cu mâinile, fără Dumnezeu, se ruinează.
Oare există Dumnezeu? Personal consider că DA. Un cioban în vârf de munte i-a răspuns unui reporter, care i-a adresat această întrebare, așa: “Dumnezeu e cel fără de care eu nici să clipesc nu aș putea!” De când am citit acest răspuns, sunt plin de regret că nu l-am dat eu. Fantastic. Un necunoscător de carte, în munți cu oile lui, găsește o explicație care interzice orice comentariu.
Câteodată, când vorbesc de Dumnezeu, oamenii consideră subiectul o enigmă colosală despre care nu știm nimic. Se invocă un Dumnezeu misterios ca să explicăm cele mai profunde taine ale Cosmosului. De ce ar exista ceva și nu nimic? Acesta este Dumnezeul filosofilor.
Când suntem loviți, îl vedem pe Dumnezeu ca pe un judecător sever al lumii. Aici îl cunoaștem bine, știm ce părere are despre orice. Moda, mâncarea, dragostea, averea, mândria, trufia, alcoolul, preacurvirea, totul. Spunem despre EL lucruri concrete. Când punem în analiză existența lui cu adevărat, avem un singur răspuns. Știința nu poate explica big-bang-ul sau ce nu poate explica știința, e opera lui Dumnezeu.
Mai presus de orice dubiu, există o imensitate de întrebări teribile în jurul Lui. De exemplu, Dumnezeu este o bază necesară pentru normele etice și morale? Ateii și majoritatea oamenilor susțin că este inutil să-l credem pe El sursa valorilor noastre morale. Psihologii susțin că ne naștem capabili să deosebim binele de rău datorită mediului și educației. Că există legi, reguli, norme care ne impun etica și morala. În aceste condiții nu mai e nevoie de Dumnezeu! Serios? Mare șmecherie și înșelăciune. Cei care conduc lumea folosesc acest argument pentru că, abandonând religia ca bază a moralității, omul se eliberează de consecințele a ceea ce, tradițional, numim păcat. Istoria a demonstrat-o fără tăgadă ca renunțând la Dumnezeu, orice societate este aruncată în anarhie.
Nu mi-am propus să vorbesc pe larg despre Dumnezeu fiindcă este imposibil. Au fost scrise mii de cărți valoroase pe această temă de nume grele ale umanității. Eu vreau să fiu concret printr-o simplă exemplificare bazată pe experiența mea personală.
În anii 1989-1990, în Oțelăria nr.1 exista un sudor, lipovean, brăilean pe nume Simion. Un bărbat puternic, atlet, aproape de 60 de ani, meseriaș excepțional, fost campion la Lupte libere și care se certa de câte ori se întâlnea cu un macaragiu, un tânăr sub 40 de ani, slăbuț și firav, practicant al unui cult religios admis de lege în perioada comunistă. De fiecare dată când îl vedea pe macaragiu, sudorul Simion îl lua la întrebări: “Unde este, mă, Dumnezeul ăla al tău? Să-l văd în fața mea fizic. Să mă iau la trântă cu el. Să vedem cine e mai puternic!?” Azi așa, mâine așa, într-o zi, macaragiul pocăit se întoarce către sudor și răbufnește:”Nea Simion, ascultă-mă bine. Dumnezeu ăla al meu, pentru că îl insulți și nu îl lași în pace, va veni într-o zi și te va pedepsi rău de tot!” “I-auzi! Să vină mă, sa mă iau eu la trântă cu el!”. A venit vara. Pe vremea aceea programul era de șase zile pe săptămână. Într-o sâmbătă, nea Simion a plecat la ora 13:00 la muncă, adică cu o oră mai devreme, întrucât avea o treabă la Brăila. Pe calea ferată, între Oțelăria 1 și Oțelăria 2 trecea un tren cu lingouri calde. Nu se știe de ce nea Simion care parcursese acel traseu 25 de ani și stia exact fluxul de trenuri de acolo, nu l-a văzut. Lovit groaznic, aruncat la pământ, cu țeasta sfărâmată, spatele zob, nu a murit. Cu mare greutate, oamenii au reușit să îl ridice în cabina înaltă a unei remorci de 16 tone și aceasta a plecat în mare viteză la Spitalul Județean Galați. La ieșirea din Combinat, basculanta a luat virajul brusc, ușa cabinei s-a deschis și nea Simion a fost aruncat pur și simplu, în condiția în care era, în mijlocul șoselei. Dar tot n-a murit, fiind conștient. Pe urmă, la spital s-a chinuit cu o operație îngrozitoare iar o săptămână mai tarziu, în sfârșit, și-a dat sufletul. Pierduse lupta cu Dumnezeu.
Suntem în săptămâna mare și urmează slujba de Înviere. Oare de ce nu am scris eu despre Iisus? Pentru că dacă am căuta sângele lui, nu îl vom mai găsi nicăieri. De veacuri, omenirea nu mai simte durerea din rănile pricinuite de biciuirea și din cununa cu spini a răstignirii. Pe noi, oamenii moderni, nu ne mai dor nici măcar cicatricile lui Iisus. Deși, Iisus Hristos continuă să sângereze pentru noi și astăzi!(Sursa foto: Weebly.ro)
