EditorialNoutăți

Două lumi

EDITORIAL Aurel STANCU, 04 mai 2023

A devenit aproape natural ca omenirea să se împartă  în speciali și normali. Copleșitor majoritar adoptăm această atitudine care, deși pare, nu e rațională. Nici onestă. Nici conform învățăturilor biblice. Doar prin interpretarea noastră pe calcule meschine, pe interese materiale fără duh, pe aurul fără suflare, credem că “împărțeala” aceasta e voința lui Dumnezeu.

Acum câteva zile am asistat la o întâlnire  între un fost oțelar și un fost ofițer în Armata Română. Apropo, nu credeam că voi avea vreodată ceva cu armata, dar totuși, pentru prima dată în viață, chiar vreau să propun o discuție despre această instituție de forță privitor la menirea ei, la ceea ce a fost cândva și în ce s-a transformat astăzi. E înfricoșător  să observ că o mediocritate patentată, ca Nicolae Ciucă, să fie general și prim-ministru în condițiile în care el demonstrează în fiecare clipă nulitatea și inutilitatea gândirii sale. În comunism, un asemenea personaj ajungea un maistru militar  bun și atât. Nu general, oameni buni! Când, cum și de ce am permis distrugerea și prăfuirea hainei militare române? Prezența unor astfel de generali extrem de numeroși ne arată că încă în poporul român, lumina din el e laolaltă cu întunericul.

Așadar, urmăresc o confruntare între un fost ofițer al armatei și un oțelar. Ofițerul, bărbat înalt, viguros, bine făcut, mușchi și vitamine. Se uită în jos la oțelărie, un pricăjit, tras la față, care din când în când tușește.

-Auzi, mă, Vasile. De ce te frământă pe tine pensia mea de militar de doar șapte mii de lei și nu te uiți la pensia ta de oțelar de trei mii nouă sute de lei, care e mare în raport cu importanța meseriei tale?  Eu am apărat țara. Tu ce ai făcut? Ți-ai facut meseria, Vasile! I-a spus iritat ofițerul oțelarului.

În interiorul lui, Vasile a luat foc. S-a stăpânit și a dat replica.

-Care au fost  responsabilitățile tale atât de uriașe încât ți se pare meseria mea de oțelar nesemnificativă? De cine m-ai apară tu și cum? Ai avut nevoie de bani ca să îți întreții familia? De haine militare, de mâncare, până și tancul și toată dotarea, inclusiv și glonțul tău de pe țeava puștii, au trebuit să fie plătite! Întreținerea familiei tale, întreținerea ta ca militar a costat enorm. Nimic nu a fost gratis. De unde ați luat voi toți banii de care ați beneficiat? Cu ce ați achitat? Zi, mă, eroule! Cu ce plătiți voi sumele astea fabuloase ca să achiziționați o tehnică modernă cu care nu aveți ce face? Cumpărați acum pentru ceva ce ar putea  fi în viitor. Adică, voi consumați enorm pentru o eventualitate! Și banii aceștia, cineva trebuie să îi producă, a ripostat oțelarul.

-Tu vorbești serios? Păi dacă eu nu sunt bine în armată, cum te apăr pe tine ca să dormi liniștit cu capul pe pernă? Nerecunoscătorule!

-Noi suntem, nerecunoscători, Ioane? Aveți o pensie dublă decât a noastră, în timp ce voi vă pregăteați pentru  un eventual pericol , noi vă plăteam așteptarea voastră cu sângele, cu viața, cu moartea. Și acum plătim Ioane! Hai să-ți dau un exemplu concret. Nu mai amintesc de mia de grade suportată de corpurile noastre în fața convertizorului unde se coace oțelul. Uite: un tânăr la doi ani de la angajare își pierde conștiința la locul de muncă. I-au scos la spital bocancii, cu carne, cu tot. A murit. Într-o zi, în Oțelărie auzim un buf, o explozie. Macaragiul avea treizeci  de ani, o sută treizeci de kilograme. Când l-au cărat din cabina arsă, mai cântărea patruzeci de kilograme. Un bărbat cât bradul, când se cobora din macara a fost prins între utilaj și un stâlp. Fiind ora de plecare acasă, nimeni nu a sesizat,. L-au găsit a doua zi mort. O treime dintre oțelari nu au apucat vârsta de cincizeci și cinci de ani. Marcel, Fănică, Iannis, Sorescu, etc. Sidexul dădea cândva cinci la sută  din PIB.  Cu oțelul acela s-au plătit datorii externe și pe voi, militarii și ceilalti. Și acum, o țară întreagă muncește să facă plus valoare, care pleacă în țările de origine ale multinaționalelor și la bugetul de stat. Și acum, nouă ni se scot bocancii cu carne cu tot, ca voi să aveți pensii speciale, și voi nu știți să spuneți “mulțumesc”? A sărit Vasile la gâtul ofițerului.

I-am ascultat cu sufletul tremurând. Am înțeles pe fiecare, dar am dat dreptate unui singur adevăr. Ca să fii special trebuie să respecți toate detaliile vieții, nu numai pe ale tale, și trebuie să le apreciezi pe toate cum le apreciezi pe ale tale. Unul dintre aceste detalii- esența- este să nu trișezi. Pentru că tu, specialule, beneficiezi de sacrificiul celorlalți ca să fii material deasupra lumii cu pahare de aur în mâini. Nu este așa, domnule judecător? Nu este așa, domnule ofițer de armată, de la poliție, sau de la servicii secrete? Nu e așa, domnule procuror, civil sau militar? Câți dintre voi au suportat calvarul descălțării de bocanci cu carne cu tot, ca să fiți tratați ca speciali? Cați dintre voi respectați pe cel care vă produce sumele uriașe, jertfindu-și propria viață ca voi să fiți deasupra lumii?  Nu numai că este inuman și neeconomic, dar ne întrebăm: Cum am ajuns să ne antrenăm  în această lume negândită de Dumnezeu?

Nu pensiile speciale ne încurcă, ci modul cum e gândită și tratată această idee. Cu trufie. Fără responsabilitate. Și fără credință. Până la urmă, toți ajungem, speciali și normali, în fața Celui Care a dat orbilor vedere, morților viață și robilor libertate. O măsură de precauție ar fi ca acum cât încă mai sunteți vii, să aveți curajul să vă priviți propria existență în oglindă. Noi, oamenii, am reușit performanța stupidă să ne împărțim în două  lumi, în fața judecății de apoi sau în fața judecății de sus, dar vom fi tratați ca parte a aceleași lumi. Mai ține cont cineva de asta?

Surse foto: ziaristii.com, bzi.ro

RTV

https://www.rtvgalatibraila.ro

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button